24 Ianuarie 1859: O unire meritorie între trei imperii
Data de 24 ianuarie 1859 reprezintă un moment crucial în istoria României, ziua în care s-a realizat unirea Principatelor Române sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Această unire nu a fost doar un act de voință națională, ci o realizare diplomatică și politică extraordinară, cu atât mai remarcabilă cu cât a avut loc într-un context geopolitic extrem de dificil, marcat de prezența a trei mari imperii în jurul noilor state.
Harta administrativă a Principatului României (1859-1878) pe care o analizăm ilustrează elocvent această realitate. Putem observa cu claritate că teritoriul Principatelor Române, compus din Moldova și Țara Românească, era înconjurat de trei puteri imperiale: Imperiul Austro-Ungar la vest, Imperiul Țarist (Rus) la nord și est, și Imperiul Otoman la sud. Această poziționare geografică strategică, dar și vulnerabilă, a făcut ca drumul spre unire să fie presărat cu obstacole și provocări semnificative.
Contextul geopolitic și interesele imperiale:
Imperiul Otoman: Principatele Române se aflau sub suzeranitatea Imperiului Otoman de secole, plătind tribut și având o autonomie limitată. Orice mișcare de independență sau de unire era privită cu suspiciune și adesea întâmpinată cu rezistență din partea Porții Otomane, care dorea să-și mențină influența și controlul asupra unei regiuni bogate și strategice.
Imperiul Țarist (Rus): Rusia, o putere expansionistă, își dorea să-și extindă influența spre Balcani și Strâmtori, iar Principatele Române reprezentau un coridor important în această direcție. Deși uneori a sprijinit mișcările naționale românești în detrimentul otomanilor, interesul principal al Rusiei era propria sa hegemonie regională.
Imperiul Austro-Ungar: Imperiul Habsburgic, ulterior Austro-Ungar, avea propriile sale interese în regiune, în special în Transilvania și Bucovina, teritorii locuite de români și care făceau parte din imperiu. Viena era îngrijorată de apariția unui stat românesc unit și puternic la granițele sale, temându-se de eventuale revendicări teritoriale sau de destabilizarea echilibrului regional.
Dificultățile unirii și meritul românilor:
În fața acestor presiuni imperiale covârșitoare, realizarea unirii a fost un act de o profundă abilitate politică și diplomatică. Liderii români, sub îndrumarea elitelor intelectuale și politice, au știut să folosească rivalitățile dintre marile puteri, să navigheze printre interesele divergente ale acestora și să obțină sprijin internațional pentru cauza națională.
Unirea nu a fost un eveniment izolat, ci rezultatul unei serii de acțiuni, incluzând:
Lupta diplomatică: Reprezentanții români au militat activ pe lângă marile puteri europene, în special în timpul Congresului de la Paris din 1856, pentru recunoașterea dreptului românilor la autodeterminare și unire.
Dubla alegere a lui Cuza: Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei (5 ianuarie 1859) și apoi al Țării Românești (24 ianuarie 1859) a fost un moment strategic. Fără a încălca formal tratatele internaționale care interziceau unirea imediată, românii au creat o uniune personală, punând bazele statului unit.
Sprijinul intern și extern: Vocea poporului român, prin adunările ad-hoc, a fost esențială în exprimarea dorinței de unire, iar sprijinul unor personalități europene și al unor state precum Franța, a contribuit la recunoașterea ulterioară a faptului împlinit.
Concluzie:
Harta din 1859 ne amintește că unirea Principatelor Române nu a fost un eveniment întâmplător, ci o realizare excepțională într-un context internațional complex și adesea ostil. Faptul că românii au reușit să-și construiască un stat unit, chiar și cu o autonomie inițial limitată, la confluența intereselor a trei mari imperii, subliniază nu doar tenacitatea și viziunea liderilor de atunci, ci și forța și determinarea unei națiuni de a-și hotărî propriul destin. Este un merit istoric ce trebuie reținut și celebrat, o lecție despre importanța unității și a diplomației în fața adversităților.
Dan Lupei









