Profesorul Vasile Stancu scria in "Condeiul ardelean":
Dacă din punct de vedere al operei literare Eminescu aparţine tuturor românilor şi întregii umanităţi, din punct de vedere politic, el s-a integrat cu toată fiinţa şi gândirea în mişcarea conservatoare, aflată în faza închegării şi transformării sale în partid politic. Primele contacte cu mişcarea conservatoare le are la societatea „Junimea” de la Iaşi, atras fiind de cultura serioasă a membrilor săi, printre care îi putem enumera pe Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, P.P. Carp ş.a., de formaţie germană, prin studiile urmate în Austria şi Prusia. De altfel, însăşi liberalii recunoşteau superioritatea conservatorilor în atragerea elitei intelectuale, recunoscând că de la Eminescu şi până la Octavian Goga toate marile personalităţi ale culturii noastre au fost situate în afara şi împotriva Partidului Liberal.
Dacă din punct de vedere al operei literare Eminescu aparţine tuturor românilor şi întregii umanităţi, din punct de vedere politic, el s-a integrat cu toată fiinţa şi gândirea în mişcarea conservatoare, aflată în faza închegării şi transformării sale în partid politic. Primele contacte cu mişcarea conservatoare le are la societatea „Junimea” de la Iaşi, atras fiind de cultura serioasă a membrilor săi, printre care îi putem enumera pe Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, P.P. Carp ş.a., de formaţie germană, prin studiile urmate în Austria şi Prusia. De altfel, însăşi liberalii recunoşteau superioritatea conservatorilor în atragerea elitei intelectuale, recunoscând că de la Eminescu şi până la Octavian Goga toate marile personalităţi ale culturii noastre au fost situate în afara şi împotriva Partidului Liberal.
Iată ce spune, în acest sens, Ştefan Zeletin, fi losof, economist, sociolog şi teoretician liberal: „Reacţiunea boierimii conservatoare a izbutit să mobilizeze în jurul ei tot ceea ce a fost inteligenţă de elită în mişcarea noastră culturală şi politică. S-a stabilit astfel un fel de tradiţie, ca oamenii de acţiune, înzestraţi cu simţul realităţii, să treacă în lagărul burgheziei, iar oamenii de gândire, cu cultură teoretică sau daruri literare, să treacă în lagărul reacţiunii... În asemenea condiţii, războiul teoretic al reacţiunii s-a încheiat cu o victorie pe întreaga linie”. Asocierea dintre elita intelectualităţii şi moşierimea conservatoare era un lucru normal pentru Eminescu, care spunea că „un partid conservator este dator să cârmuiască cu cei mai vrednici, să administreze cu cei mai capabili, să legifereze cu cei mai independenţi şi mai dezinteresaţi. Această elită este chezăşia succesului pentru un partid conservator, căci numai cu ajutorul ei el poate aşterne drept bază a politicii sale strălucirea faptelor îndeplinite, iar nu nestatornicia popularităţii facţioase... liberalismul poate să aibă o bază mai largă; conservatorismul înfăţişează culmi mai falnice”.
Eminescu a venit la Junimea, în 1871, după un schimb de scrisori cu Iacob Negruzzi, care-l pusese în contact cu atmosfera ce domnea în acest club al elitelor. De fapt, începutul colaborării cu junimiştii datează din anul 1870, când publică la „Convorbiri Literare” remarcabilele poeme „Venere şi Madonă” şi „Epigonii”. Revista „Convorbiri Literare” apăruse, sub redacţia lui Iacob Negruzzi, la 1 martie 1867, la Iaşi, având drept scop „de a reproduce şi respăndi totu ce intră în cercul ocupaţiunilor literare şi stiintifice; de a supune unei critice serioase operele ce aparu din orice ramură a stiinţei; de a da seamă despre activitatea şi producerile societăţilor literare, în special a celei din Iaşi şi de a servi ca punctu de întâlnire şi înfrăţire pentru autorii naţionali”. Atât Maiorescu, cât şi Eminescu, nu erau boieri „ca să-şi apere prin conservatorism privilegiile clasei lor... ei au fost aduşi la această doctrină politică prin natura speculativă a spiritului lor, care îi făcea să vadă un ritm raţional în evoluţia materiei, un paralelism între etapele gândirii şi acele ale naturii şi, mai la urmă, o lege generală, o filosofie a progresului, ce li se părea evidentă, acolo unde simplitatea empirică a liberalismului nu vede decât un fenomen simplu şi incondiţionat al progresului” - ne spune George Călinescu, în lucrarea sa „Viaţa lui Mihai Eminescu”.
După studiile urmate, în anii 1869- 1872, la Viena şi 1872-1874 la Berlin, revenea la Iaşi în 1874, ca director al Bibliotecii Centrale din capitala moldavă, şi apoi, de la 23 august 1875, ca revizor şcolar în judeţele Iaşi şi Vaslui, până la 1 iunie 1876. De la căderea guvernului conservator condus de Lascăr Catargiu, în aprilie 1876, nu a mai durat mult până când liberalii au preluat guvernarea, la 9 mai, şi la începutul lunii iunie, noul ministru de instrucţie G. Chiţu îl destituie din funcţia de inspector, fapt ce „produse asupra lui o disperare sumbră şi-i iscă o ură cruntă împotriva liberalilor” - afirma unul dintre biografii poetului, Octav Minar. Până în octombrie 1877, Eminescu a lucrat în redacţia gazetei „Curierul de Iaşi”, îndeplinind funcţia de redactor- administrator şi corector, gazeta fiind un buletin al publicaţiilor Curţii de Apel, la care va „alcătuii şi pagina politico-literară, făcând cronica politică, economică, teatrală şi celelalte”, pe care cu dispreţ o numea „foaia vitelor de pripas”. În toamna anului 1877, în urma unui conflict cu directorul liberal al Tipografi ei Naţionale din Iaşi, domnul Mircea, unde se tipărea „foaia”, generat de refuzul poetului de a-l lauda pe primarul în funcţie, Eminescu îşi pierde slujba, din venitul căreia, puţin cât îi aducea, de bine de rău, trăia. Rămas pe drumuri, la 27 octombrie, la propunerea şi insistenţele unor prieteni junimişti, printre care Ioan Slavici şi Titu Maiorescu, Eminescu acceptă să vină ca redactor la gazeta conservatoare „Timpul”, din Bucureşti.
După studiile urmate, în anii 1869- 1872, la Viena şi 1872-1874 la Berlin, revenea la Iaşi în 1874, ca director al Bibliotecii Centrale din capitala moldavă, şi apoi, de la 23 august 1875, ca revizor şcolar în judeţele Iaşi şi Vaslui, până la 1 iunie 1876. De la căderea guvernului conservator condus de Lascăr Catargiu, în aprilie 1876, nu a mai durat mult până când liberalii au preluat guvernarea, la 9 mai, şi la începutul lunii iunie, noul ministru de instrucţie G. Chiţu îl destituie din funcţia de inspector, fapt ce „produse asupra lui o disperare sumbră şi-i iscă o ură cruntă împotriva liberalilor” - afirma unul dintre biografii poetului, Octav Minar. Până în octombrie 1877, Eminescu a lucrat în redacţia gazetei „Curierul de Iaşi”, îndeplinind funcţia de redactor- administrator şi corector, gazeta fiind un buletin al publicaţiilor Curţii de Apel, la care va „alcătuii şi pagina politico-literară, făcând cronica politică, economică, teatrală şi celelalte”, pe care cu dispreţ o numea „foaia vitelor de pripas”. În toamna anului 1877, în urma unui conflict cu directorul liberal al Tipografi ei Naţionale din Iaşi, domnul Mircea, unde se tipărea „foaia”, generat de refuzul poetului de a-l lauda pe primarul în funcţie, Eminescu îşi pierde slujba, din venitul căreia, puţin cât îi aducea, de bine de rău, trăia. Rămas pe drumuri, la 27 octombrie, la propunerea şi insistenţele unor prieteni junimişti, printre care Ioan Slavici şi Titu Maiorescu, Eminescu acceptă să vină ca redactor la gazeta conservatoare „Timpul”, din Bucureşti.
Gazeta a apărut la 15 martie 1876, ca ofi cios al grupării conservatoare, conduse de Lascăr Catargiu, primministru al Guvernului în funcţie în acel moment, demisionat însă la 30 martie. Primul comitet de redacţie a fost format din Titu Maiorescu, P. Mavrogheni, Th. Rosetti, C. Suţu, Al. Ştirbei. Primul redactor al gazetei a fost Gr. H. Granda şi, pentru că nu făcea destulă publicitate „Convorbirilor Literare”, a fost înlocuit de junimişti, la sugestia lui Titu Maiorescu (foto sus), cu scriitorul Ioan Slavici (foto jos). Redacţia se afla la etajul unu „din palatul Dacia, aflător pe Podul Mogoşoaiei (mai apoi Calea Victoriei), colţ cu strada Lipscani”. Printre fondatorii gazetei se mai numărau: Lascăr Catargiu, gen. I. Em. Florescu şi Al. Lahovari.
Pentru câţiva ani, ziarul „Timpul” se va bucura de prezenţa în redacţia sa a trei mari clasici ai literaturii române: I. Slavici, care se ocupa de partea literară şi cea consacrată problemelor de politică externă; I. L. Caragiale, care venise, în februarie 1879, la insistenţele lui Eminescu şi desigur poetul, care a îndeplinit, după numai un an şi funcţia de redactor responsabil până la 1 ianuarie 1882, când va fi numit prim-redactor pentru partea politică, iar în locul său în funcţia de redactorresponsabil va fi numit Grigore G. Păucescu.
Poetului îi convenea postul, deoarece ziarul nu ducea o politică străină concepţiei sale politice, el fi ind „junimist şi conservator prin structură, cultură, prin cercul literar căruia îi aparţinea şi prin ura împotriva liberalilor, care îl lăsaseră pe drumuri”. Fondatorii „Timpului”, ne spune istoricul literar Z. Ornea, „voiau o gazetă care să le exprime o mijlocie (o linie de mijloc - n.a.) a vederilor lor politice. Care erau, desigur, antiliberale, dar mereu predispuse spre compromis”. Însă ura pe care o nutrea Eminescu faţă de liberali a fost transpusă în coloanele gazetei „cu aşa violenţă încât depăşea limitele politicii conservatoare”, făcând din „Timpul” în practică „un organ de expresie al poetului, după cum din punct de vedere redacţional, şedea, după un an numai, pe umerii săi”. Poziţia sa radicală, redată în articole vehemente, nestăpânite, a atras supărarea liderilor junimişti. Astfel, în octombrie 1878, I. A. Cantacuzino i se plângea lui Maiorescu că Eminescu transformase „Timpul” în ziarul său personal.
Divizarea oamenilor politici români în două grupări, liberali şi conservatori, s-a făcut remarcată în preajma anului 1848, când liberalii militau pentru transformări profunde, în stare să deştepte conştiinţa naţională la români şi voinţa lor de a se dezvolta în strânsă legătură cu civilizaţia occidentală, iar conservatorii s-au identifi cat cu spiritul mai tradiţionalist reprezentat de Regulamentele Organice. Divergenţele dintre cele două curente politice au continuat să se adâncească după 1848, ele fi ind legate de reformarea instituţiilor statului şi-n mod deosebit a rezolvării problemei agrare. Impulsionarea organizării aderenţilor, la liberalism sau conservatorism, în partide politice, au fost generate de noua Constituţie de la 1866 şi lupta pentru putere a celor două grupuri de interese. Constituţia prevedea alegeri periodice pentru Reprezentaţiunea Naţională (Parlamentul Ţării - n.a.), formată din două adunări: Senatul şi Adunarea Deputaţilor. Gruparea politică sau facţiunea, în limbajul epocii, care obţinea majoritatea parlamentară, era însărcinată de domnitor să formeze Guvernul, deci deţinea puterea. Menţinerea conservatorilor la putere, de prinţul Carol, o perioadă neobişnuit de lungă (11 martie 1871 - 4 aprilie 1876), a neliniştit facţiunea liberală, care s-a organizat, în ianuarie-martie 1875, în aşa-numita „Coaliţie de la Mazar- Paşa”, ce a pus bazele Partidului Liberal, primul partid politic din România, în accepţiunea modernă a termenului. Pentru a înceta agitaţiile de stradă, atacurile violente din presă şi unele eventuale comploturi organizate de liberali privind înlăturarea sa de pe tron, Carol a chemat la guvernare Partidul Liberal, care va conduce Ţara timp de 12 ani, prin mâna autoritară a lui I. C. Brătianu, supranumit şi „Vizirul”. Obţinerea independenţei de stat, la începutul guvernării liberale, a dus la creşterea prestigiului politic al acestuia, dar şi la impunerea unor măsuri legislative, inclusiv schimbarea unor articole din Constituţie, care să consfi nţească noul statut internaţional al României şi al unirii Dobrogei cu Patria-mamă. Aceasta ducea la consolidarea autorităţii liberale pentru foarte mult timp, şi-n mod invers proporţional la slăbirea facţiunii conservatoare, ai cărei foşti miniştri în Guvernul Catargiu mai erau şi implicaţi în anchete parlamentare pe motive de abuz în funcţie, încălcarea legilor, delapidare de fonduri, falsifi - carea alegerilor etc., fi ind înlăturaţi din parlament. Teama cea mai mare era că liberalii vor proceda şi la alte reforme care vor afecta grav interesele moşierilor. În acest context, nefavorabil conservatorilor, se impunea cu necesitate strângerea rândurilor şi unifi carea forţelor conservatoare într-un partid politic care să contracareze acţiunile anti-conservatoare ale liberalilor. Mai mult ca oricând, se impunea şi în domeniul presei conservatoare să se încredinţeze munca unor ziarişti cu condei şi talent, buni cunoscători ai vieţii politice româneşti şi a năravurilor politicienilor, care să poată combate cu succes acţiunile liberalilor. Practic, este momentul aducerii la Bucureşti, la „Timpul”, a lui Eminescu.
Poetului îi convenea postul, deoarece ziarul nu ducea o politică străină concepţiei sale politice, el fi ind „junimist şi conservator prin structură, cultură, prin cercul literar căruia îi aparţinea şi prin ura împotriva liberalilor, care îl lăsaseră pe drumuri”. Fondatorii „Timpului”, ne spune istoricul literar Z. Ornea, „voiau o gazetă care să le exprime o mijlocie (o linie de mijloc - n.a.) a vederilor lor politice. Care erau, desigur, antiliberale, dar mereu predispuse spre compromis”. Însă ura pe care o nutrea Eminescu faţă de liberali a fost transpusă în coloanele gazetei „cu aşa violenţă încât depăşea limitele politicii conservatoare”, făcând din „Timpul” în practică „un organ de expresie al poetului, după cum din punct de vedere redacţional, şedea, după un an numai, pe umerii săi”. Poziţia sa radicală, redată în articole vehemente, nestăpânite, a atras supărarea liderilor junimişti. Astfel, în octombrie 1878, I. A. Cantacuzino i se plângea lui Maiorescu că Eminescu transformase „Timpul” în ziarul său personal.
Divizarea oamenilor politici români în două grupări, liberali şi conservatori, s-a făcut remarcată în preajma anului 1848, când liberalii militau pentru transformări profunde, în stare să deştepte conştiinţa naţională la români şi voinţa lor de a se dezvolta în strânsă legătură cu civilizaţia occidentală, iar conservatorii s-au identifi cat cu spiritul mai tradiţionalist reprezentat de Regulamentele Organice. Divergenţele dintre cele două curente politice au continuat să se adâncească după 1848, ele fi ind legate de reformarea instituţiilor statului şi-n mod deosebit a rezolvării problemei agrare. Impulsionarea organizării aderenţilor, la liberalism sau conservatorism, în partide politice, au fost generate de noua Constituţie de la 1866 şi lupta pentru putere a celor două grupuri de interese. Constituţia prevedea alegeri periodice pentru Reprezentaţiunea Naţională (Parlamentul Ţării - n.a.), formată din două adunări: Senatul şi Adunarea Deputaţilor. Gruparea politică sau facţiunea, în limbajul epocii, care obţinea majoritatea parlamentară, era însărcinată de domnitor să formeze Guvernul, deci deţinea puterea. Menţinerea conservatorilor la putere, de prinţul Carol, o perioadă neobişnuit de lungă (11 martie 1871 - 4 aprilie 1876), a neliniştit facţiunea liberală, care s-a organizat, în ianuarie-martie 1875, în aşa-numita „Coaliţie de la Mazar- Paşa”, ce a pus bazele Partidului Liberal, primul partid politic din România, în accepţiunea modernă a termenului. Pentru a înceta agitaţiile de stradă, atacurile violente din presă şi unele eventuale comploturi organizate de liberali privind înlăturarea sa de pe tron, Carol a chemat la guvernare Partidul Liberal, care va conduce Ţara timp de 12 ani, prin mâna autoritară a lui I. C. Brătianu, supranumit şi „Vizirul”. Obţinerea independenţei de stat, la începutul guvernării liberale, a dus la creşterea prestigiului politic al acestuia, dar şi la impunerea unor măsuri legislative, inclusiv schimbarea unor articole din Constituţie, care să consfi nţească noul statut internaţional al României şi al unirii Dobrogei cu Patria-mamă. Aceasta ducea la consolidarea autorităţii liberale pentru foarte mult timp, şi-n mod invers proporţional la slăbirea facţiunii conservatoare, ai cărei foşti miniştri în Guvernul Catargiu mai erau şi implicaţi în anchete parlamentare pe motive de abuz în funcţie, încălcarea legilor, delapidare de fonduri, falsifi - carea alegerilor etc., fi ind înlăturaţi din parlament. Teama cea mai mare era că liberalii vor proceda şi la alte reforme care vor afecta grav interesele moşierilor. În acest context, nefavorabil conservatorilor, se impunea cu necesitate strângerea rândurilor şi unifi carea forţelor conservatoare într-un partid politic care să contracareze acţiunile anti-conservatoare ale liberalilor. Mai mult ca oricând, se impunea şi în domeniul presei conservatoare să se încredinţeze munca unor ziarişti cu condei şi talent, buni cunoscători ai vieţii politice româneşti şi a năravurilor politicienilor, care să poată combate cu succes acţiunile liberalilor. Practic, este momentul aducerii la Bucureşti, la „Timpul”, a lui Eminescu.
Certifi catul de naştere al Partidului Conservator poartă data de 3 februarie 1880, când s-a înfi inţat, la Bucureşti, Clubul Conservator sub preşedinţia lui Manolache Costache Epureanu. Clubul număra 88 de membri fondatori, cuprinzând, cu mici excepţii, majoritatea liderilor conservatori din ţară. Printre aceştia îi putem enumera pe T. Aslan, G. Balş, T. Balş, C. Bălăceanu, L. Catargiu, Şt. Cesianu, M. Cornea, M. C. Epureanu, I. Em. Florescu, M. Ghermani, A. I. Lahovari, N. Lahovari, T. Maiorescu, P. Mavrogheni, Gr. Păucescu, V. Pogor, Th. Rosetti, Al. Ştirbei şi alţii. Excepţiile erau Gh. Gr. Cantacuzino, D. Ghica şi P. P. Carp. Programul Clubului a fost elaborat de preşedintele său, M. C. Epureanu.
Total nemulţumit de acest program, ca de altfel şi Eminescu, Titu Maiorescu scria, în anul următor, despre acesta: «În această calitate (de preşedinte - n.a.) el însoţeşte publicarea primelor statute cu un aşa-numit „program” al Partidului Conservator, în care - ce e drept - recunoaşte marea însemnătate şi „răspundere” a noii situaţii, însă nu trece întru nimic peste obişnuitele generalităţi, cerând în locul „formelor seci şi frazelor goale, fi inţa adevărului”, „protejarea” proprietăţii mici, „armonia” între proprietari şi muncitorii agricoli, „sfi nţenia obligaţiilor” etc.; iar în privinţa relaţiilor externe cere „o politică modestă şi chiar respectuoasă către toate Puterile, dar demnă şi stăruitoare”... „o politică onestă şi consecventă, care să ne concilieze bunăvoinţa şi să inspire încrederea” - fraze anodine, lipsite de orice precizie şi pe care le puteau subscrie şi membrii partidului opus. Ce deosebire între acest elaborat şi programul naţional de la 1857! Şi în ce şovăire şi confuzie s-ar fi afl at direcţia politică a ţării de la 1857 până acum, dacă Divanurile Ad-hoc, în locul celor cinci puncte precise, s-ar fi mulţumit cu fraze despre „sfi nţenia obligaţiilor” şi „fi inţa adevărului”!».
Moartea neaşteptată a preşedintelui partidului, la 7 septembrie 1880, a făcut ca, la 20 decembrie, să fi e ales pe locul vacant Lascăr Catargiu ( foto sus ) . După proclamarea regatului, la 14 martie 1881, junimiştii ajung la concluzia că programul de la 1857 a fost integral îndeplinit şi că ţara intră într-o „eră nouă”, ale cărei obiective politice urmează a fi defi nite. Practic, programul sub denumirea „Era Nouă” fusese expus în Parlament, la 28 septembrie 1879, de P. P. Carp (foto jos). Deoarece programul nu a fost însuşit de Clubul Conservator, în momentul înfi inţării sale, Carp nu a aderat la organizaţia Partidului Conservator de la Bucureşti, explicându-se astfel absenţa sa din rândurile membrilor fondatori.
La debutul organizării partidului, se poate vorbi de o orientare ideologică, reprezentată de P. P. Carp, Titu Maiorescu şi Mihai Eminescu, care prevedea, din punctul de vedere al membrilor Clubului Conservator, viitoarea dezvoltare socio-economică şi politică a regatului român independent, la răspântia veacurilor XIX cu XX. Răspunsul găsit de aceştia îl reprezenta celebra „teorie a formei fără fond”. Forma reprezenta adoptarea civilizaţiei occidentale, în special a sistemului politic, a legislaţiei şi a instituţiilor cultural- educative, de către societatea românească în momentul opţiunilor sale fundamentale de dezvoltare, alcătuită din „instituţiile moderne atât de repede şi necritic introduse la noi”. Prin fond sau conţinut se defi nea situaţia socialeconomică a României, la sfârşitul secolului al XIX-lea, la care junimiştii „alăturau cultura sufl etească, psihologia naţiunii, moravurile şi caracteristicile ancestrale”. Elemente ale acestei teorii s-au manifestat şi în scrierile generaţiei de la 1848, evidenţiindu-se în acest sens M. Kogălniceanu, C. Negruzzi, V. Alecsandri, dar „junimiştii au formulat-o cel mai fericit şi au argumentat-o cel mai susţinut”. Teoretic, doctrina conservatoare a fost dezvoltată de Titu Maiorescu în studiile sale: „În contra direcţiei de astăzi în cultura românească”, „Despre reforma învăţământului public” şi „Contra şcoalei Bărnuţiu”, precum şi în cuvântările sale, ale lui P. P. Carp şi activitatea politică a junimiştilor în general. De subliniat faptul că „elementele principale ale acestei teorii le găsim dezvoltate şi puternic personalizate în opera politică a lui Eminescu, după cum arată istoricul Ion Bulei în lucrarea sa „Sistemul politic al României moderne. Partidul Conservator”.
Moartea neaşteptată a preşedintelui partidului, la 7 septembrie 1880, a făcut ca, la 20 decembrie, să fi e ales pe locul vacant Lascăr Catargiu ( foto sus ) . După proclamarea regatului, la 14 martie 1881, junimiştii ajung la concluzia că programul de la 1857 a fost integral îndeplinit şi că ţara intră într-o „eră nouă”, ale cărei obiective politice urmează a fi defi nite. Practic, programul sub denumirea „Era Nouă” fusese expus în Parlament, la 28 septembrie 1879, de P. P. Carp (foto jos). Deoarece programul nu a fost însuşit de Clubul Conservator, în momentul înfi inţării sale, Carp nu a aderat la organizaţia Partidului Conservator de la Bucureşti, explicându-se astfel absenţa sa din rândurile membrilor fondatori.
La debutul organizării partidului, se poate vorbi de o orientare ideologică, reprezentată de P. P. Carp, Titu Maiorescu şi Mihai Eminescu, care prevedea, din punctul de vedere al membrilor Clubului Conservator, viitoarea dezvoltare socio-economică şi politică a regatului român independent, la răspântia veacurilor XIX cu XX. Răspunsul găsit de aceştia îl reprezenta celebra „teorie a formei fără fond”. Forma reprezenta adoptarea civilizaţiei occidentale, în special a sistemului politic, a legislaţiei şi a instituţiilor cultural- educative, de către societatea românească în momentul opţiunilor sale fundamentale de dezvoltare, alcătuită din „instituţiile moderne atât de repede şi necritic introduse la noi”. Prin fond sau conţinut se defi nea situaţia socialeconomică a României, la sfârşitul secolului al XIX-lea, la care junimiştii „alăturau cultura sufl etească, psihologia naţiunii, moravurile şi caracteristicile ancestrale”. Elemente ale acestei teorii s-au manifestat şi în scrierile generaţiei de la 1848, evidenţiindu-se în acest sens M. Kogălniceanu, C. Negruzzi, V. Alecsandri, dar „junimiştii au formulat-o cel mai fericit şi au argumentat-o cel mai susţinut”. Teoretic, doctrina conservatoare a fost dezvoltată de Titu Maiorescu în studiile sale: „În contra direcţiei de astăzi în cultura românească”, „Despre reforma învăţământului public” şi „Contra şcoalei Bărnuţiu”, precum şi în cuvântările sale, ale lui P. P. Carp şi activitatea politică a junimiştilor în general. De subliniat faptul că „elementele principale ale acestei teorii le găsim dezvoltate şi puternic personalizate în opera politică a lui Eminescu, după cum arată istoricul Ion Bulei în lucrarea sa „Sistemul politic al României moderne. Partidul Conservator”.
Fără îndoială, Mihai Eminescu (foto) este cunoscut de marea majoritate a românilor ca un genial poet. Aceasta datorită tematicii cuprinse în programele anilor de şcoală sau a manifestărilor comemorative ori aniversare, care se desfăşoară, încă, anual. Despre viziunea sa istorică asupra evoluţiei civilizaţiei româneşti şi universale asupra evenimentelor şi fenomenelor sociale şi politice ale timpului său, în secolul reînvierii popoarelor, a unirii principatelor şi obţinerii independenţei naţionale, a formării statului modern şi instituţiilor sale, mai puţin sau chiar deloc cunoaştem. Eminescu este, în imaginaţia noastră, situat undeva în afara realităţilor contemporane lui, în înaltele sfere ale iubirii şi spiritualităţii divine. Nimic mai fals. Dimpotrivă.
Eminescu s-a implicat cu toată fi inţa, puterea de muncă şi creaţie, inteligenţa şi cunoştinţele sale în viaţa cotidiană, fi ind un ziarist de excepţie, un doctrinar politic şi reprezentantul, cel mai de seamă, al curentului patriotic naţional. Însuşi Maiorescu afi rma, în 1892, că genialitatea lui Eminescu se „vede însă mult mai strălucitoare din articolele lui scrise în presă şi risipite în diferite reviste şi ziare”. El era convins că „în munca generaţiilor trecute, care-au pus fundamentele largi şi nobil intenţionate ale edifi ciului naţional - în acea muncă este deja cuprinsă toată ideea activităţii noastre din generaţiunea jună, că numai în continuitate cu lucrările trecutului, în prourmarea consecventă a celor bine începute consistă misiunea generaţiunii viitoare. Oamenii care au început regenerarea naţională ni-au dat ideea întregului, ce noi avem a o realiza”.
În acest spirit, evocă atât poetic, cât şi publicistic, faptele strălucite ale înaintaşilor şi personalităţile istoriei naţionale, pentru a oferi contemporanilor exemple de conduită, de mândrie, de curaj şi dorinţă de a le urma exemplul. Scrierile sale privesc istoria poporului român ca un tot unitar cu sentimente optimiste, de încredere în virtuţile creatoare ale naţiunii. „Niciodată - afi rma Eminescu - în Timpul, din 2 noiembrie 1879, nu am fost element stăpânitor; niciodată nu s-a manifestat în noi chiar nici tendinţa de a supune pe alţii, ci totdeauna românul s-a mulţămit a fi adăpostit şi a se dezvolta pe pământul său; dacă vom urma şi în viitor tot astfel, lăsând în pace pe cei ce ne lasă în pace şi trăind în bună înţelegere cu cei ce nu ne jignesc, vom aduce societăţii europene şi îndeosebi statelor vecine serviciul pe care niciun alt stat nu-l poate aduce, deoarece niciunul nu are cu popoarele de primprejur legăturile pe care le avem noi.”
Coloanele simbolice ale luptei şi jertfei poporului român, pentru păstrarea identităţii sale, cuprinde în tematica istorică eminesciană pe Decebal şi „dacismul”, continuitatea şi unitatea, marii voievozi, de la întemeietori la apărători şi unifi catori, marii conducători ai celor asupriţi de la Horia la Tudor, Bălcescu şi Avram Iancu, pământurile româneşti din Basarabia şi Bucovina la Dobrogea şi Transilvania. Această tematică o întâlnim atât în scrierile sale politice şi de atitudine, cât şi în poezia sa. „Dacismul” - în concepţia sa - „reprezintă o recuperare a calităţilor psihice şi morale ale dacilor, recunoscute şi consemnate ca atare de istoricii antici: sinceritate, loialitate, cinste, integritate, resemnare calmă în faţa destinului şi dispreţ pentru moarte şi suferinţe fi zice”. Toate acestea le întâlnim în Gemenii, Rugăciunea unui dac, Memento mori, Crucea în Dacia, Ovidiu în Dacia - ultimele două proiecte. Cronologic, îi urmează unele episoade din perioada migraţiilor, cum ar fi : Strigoii, Arpad, regele ungurilor. Pentru perioada medievală, Eminescu proiectase un „Decameron” din care trebuia să facă parte piesele Dragoş-Vodă, Neamul Muşatin (Mircea-Vodă, Bătălia de la Nicopole), Alexandru cel Bun, Ştefan şi Ilie, Ştefan cel Mare el însuşi, Bogdan cel Chior, Ştefan cel Tânăr, Petru Rareş, Alexandru şi Ilie, Alexandru Lăpuşneanu, Despot-Vodă. Pe Marele Ştefan îl întâlnim în Închinarea lui Ştefan Vodă, schiţa de imn Ştefan cel Mare, în Doina, Muşatin şi codrul, poemul pamfl et Urechiada, variantele Scrisorii II şi III, Epigonii, iar pe Mircea în Scrisoarea a-III-a.
În acest spirit, evocă atât poetic, cât şi publicistic, faptele strălucite ale înaintaşilor şi personalităţile istoriei naţionale, pentru a oferi contemporanilor exemple de conduită, de mândrie, de curaj şi dorinţă de a le urma exemplul. Scrierile sale privesc istoria poporului român ca un tot unitar cu sentimente optimiste, de încredere în virtuţile creatoare ale naţiunii. „Niciodată - afi rma Eminescu - în Timpul, din 2 noiembrie 1879, nu am fost element stăpânitor; niciodată nu s-a manifestat în noi chiar nici tendinţa de a supune pe alţii, ci totdeauna românul s-a mulţămit a fi adăpostit şi a se dezvolta pe pământul său; dacă vom urma şi în viitor tot astfel, lăsând în pace pe cei ce ne lasă în pace şi trăind în bună înţelegere cu cei ce nu ne jignesc, vom aduce societăţii europene şi îndeosebi statelor vecine serviciul pe care niciun alt stat nu-l poate aduce, deoarece niciunul nu are cu popoarele de primprejur legăturile pe care le avem noi.”
Coloanele simbolice ale luptei şi jertfei poporului român, pentru păstrarea identităţii sale, cuprinde în tematica istorică eminesciană pe Decebal şi „dacismul”, continuitatea şi unitatea, marii voievozi, de la întemeietori la apărători şi unifi catori, marii conducători ai celor asupriţi de la Horia la Tudor, Bălcescu şi Avram Iancu, pământurile româneşti din Basarabia şi Bucovina la Dobrogea şi Transilvania. Această tematică o întâlnim atât în scrierile sale politice şi de atitudine, cât şi în poezia sa. „Dacismul” - în concepţia sa - „reprezintă o recuperare a calităţilor psihice şi morale ale dacilor, recunoscute şi consemnate ca atare de istoricii antici: sinceritate, loialitate, cinste, integritate, resemnare calmă în faţa destinului şi dispreţ pentru moarte şi suferinţe fi zice”. Toate acestea le întâlnim în Gemenii, Rugăciunea unui dac, Memento mori, Crucea în Dacia, Ovidiu în Dacia - ultimele două proiecte. Cronologic, îi urmează unele episoade din perioada migraţiilor, cum ar fi : Strigoii, Arpad, regele ungurilor. Pentru perioada medievală, Eminescu proiectase un „Decameron” din care trebuia să facă parte piesele Dragoş-Vodă, Neamul Muşatin (Mircea-Vodă, Bătălia de la Nicopole), Alexandru cel Bun, Ştefan şi Ilie, Ştefan cel Mare el însuşi, Bogdan cel Chior, Ştefan cel Tânăr, Petru Rareş, Alexandru şi Ilie, Alexandru Lăpuşneanu, Despot-Vodă. Pe Marele Ştefan îl întâlnim în Închinarea lui Ştefan Vodă, schiţa de imn Ştefan cel Mare, în Doina, Muşatin şi codrul, poemul pamfl et Urechiada, variantele Scrisorii II şi III, Epigonii, iar pe Mircea în Scrisoarea a-III-a.
Mihai Eminescu (foto) s-a identifi cat cu timpul şi spaţiul naţional în care şi-a desfăşurat activitatea, cu evenimentele contemporane la care a luat parte activă, în întreg teritoriul locuit de români. Trăind în direct contact cu poporul său, căruia i-a aparţinut şi i-a simţit durerile, bucuriile şi aspiraţiile, poetul i-a destinat spaţii largi în publicistica sa cu caracter istoric. Eminescu nu a fost un istoric precum N. Bălcescu, M. Kogălniceanu sau A. D. Xenopol, dar având o solidă cultură istorică pornită de la „Lepturariul românesc cules din scriptori români” al profesorului şi educatorului său, Aron Pumnul, şi până la cea asimilată la Universităţile din Viena şi Berlin, i se poate acorda, după cum afi rma, Zoe Dumitrescu Buşulenga, „creditul major al unui fel de înţelegere superioară a istoriei naţionale, legată subteran de o linie a devenirii pe care instinctul său genial o descifra în multitudinea faptelor de suprafaţă”.
Cultura sa istorică „depăşeşte viziunea sa mitico-poetică ce face din nefi inţă dublura şi obârşia şi finalul vieţii”, un „vis al morţii eterne”. Opera sa, în plan istoric naţional, devine „singurul timp consistent, coerent, viu... în care viaţa se ipostaziază eroic, cerând implicaţie şi jertfă”, contradicţie evidentă care „dă imaginea definitorie a importanţei istoriei naţionale în gândirea şi opera eminesciană”.
În secţiunea revistei „Academica”, din mai-iunie 2009, a înaltului for ştiinţific al Ţării, care este Academia Română, unul dintre iluştrii săi membri de onoare, reputatul eminescolog prof. Dimitrie Vatamaniuc, scria cu ocazia împlinirii a 120 de ani de la înveşnicirea poetului naţional: „Marea majoritate a lucrărilor care poartă semnătura inconfundabilă a lui Mihai Eminescu prezintă interes şi în zilele noastre, deoarece constituie oglinda veridică a unor vremuri trăite cu 130 de ani în urmă, cu lucrurile lor bune şi mai puţin bune, în contextul unei lupte dârze duse de poporul român pentru neatârnarea faţă de jugul otoman, pentru independenţa politică şi economică, pentru progres şi prosperitate. Nu puţine dintre ideile susţinute la vremea sa îşi păstrează şi astăzi actualitatea”. Astfel, putem selecta din jurnalistica marelui poet teme de mare importanţă pentru istoria naţională: „independenţa - sumă a istoriei noastre”, „ideea daco-română ca aspiraţie naţională”, „vânzarea Bucovinei”, „chestiunea Basarabiei”, „agresiunea imperiilor vecine”, „forţa dreptului faţă cu dreptul forţei”, „chestiunea Dunării”, „omnipotenţa statului”, „pătura superpusă”, „societatea câmp al schimbărilor veşnice”, „proprietatea mare - cea mai înaltă formă a libertăţii omeneşti”, „ideea armoniei intereselor”, „partide de interese personale”, „partide de gaşcă”, „revoluţia şi revoluţionarii”, „adevărata cultură”, „formă fără fond”, „simptome de bizantinism”, „patrie-patriotism”, „exclusivismul maghiar”, „Putna lui Ştefan” şi altele. Studiile şi ediţiile critice ale operei celui care a fost „omul deplin al culturii româneşti” (C. Noica), „cea mai înaltă încorporare a inteligenţei române” (Titu Maiorescu) şi „expresia intregrală a sufl etului românesc” (N. Iorga), au evidenţiat trei perioade ale publicisticii sale: prima, timpurie (1870-1876), când a publicat la Federaţiunea, Familia, Albina, Convorbiri Literare şi Românul; a doua, a maturităţii, de la Curierul de Iaşi (1876-1877) şi cea de-a treia, a apogeului, (1877-1883), de la ofi ciosul conservator „Timpul”. Din vasta tematică istorică, mă opresc, din motive de spaţiu tipografi c, la începuturile publicistice istorice eminesciene, mai precis la debutul său în publicistică, la vârsta de 20 de ani. Tema a constituit- o soarta românilor din Ardeal, după trei ani de la nefi reasca alcătuire statală a „bicefalismului austro-ungar”, situaţie cunoscută, în mod deosebit, prin şederea sa la Blaj, în vara anului 1866, şi drumurile ardelene cu trupele româneşti de teatru, în anii 1867-1869. Publicaţia, gazeta „Federaţiunea”, din Pesta. Titlul articolelor: „Să facem un congres”, „În unire e tăria” şi „Echilibrul”. Tema era tratată cu claritate, cutezanţă şi maturitate politică previzionară: „Nu, unitatea Austriei nu cere existenţa unei Ungarii, cum este ea astăzi; Ungaria, cum este, nu e o condiţiune a Austriei. Noi am putea uza de drepturile noastre prin propria noastră iniţiativă, am putea proclama autonomia Transilvaniei... Austria încă n-a avut o răscoală militară, dar se prea poate ca timpul să nu fi e tocmai departe, căci astăzi prin voluntari armata cugetă, pre când ieri încă era numai o masă”. Şi, cu conştiinţa şi siguranţa izvorâtă din drepturile istorice şi naţionale ale românilor transilvăneni, susţinea: „E timpul să declarăm neted şi clar, că în ţara noastră (căci e a noastră mai bine decât a orişicui) noi nu suntem, nici vrem să fi m, maghiari ori nemţi. Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egală îndreptăţire a naţiunei noastre. Faţă de orice încercare de deznaţionalizare, ori suprematizare, întrebăm cu răceală şi conştienţi de drepturile ce ni le dă aboriginetatea noastră şi spiritul secolului: «Cine sunt aceşti oameni şi ce vor ei în ţara noastră?»… Vina acestei direcţiuni o au descreieraţii lor de magnaţi, a căror vanitate îi făcea să creadă cum că în această ţară, ce e mai mult a noastră decât a lor, ei vor putea maghiariza până şi pietrele”. Militând pentru convocarea unui congres al reprezentanţilor românilor din dubla monarhie, el cerea în practică românilor să se mobilizeze astfel încât „sufletul acestei naţiuni vechi să lucreze cu toată vigoarea sa de fi er”. De asemenea, era conştient că numai prin solidarizarea cu celelalte popoare subjugate din imperiu, românii îşi pot realiza idealurile naţionale, idee subliniată în articolul „În unire e tăria”. Despre Transilvania şi Eminescu este mult de scris. Blaj, Braşov, Bistriţa, Reghin, Târgu- Mureş, Sibiu... şi câte alte localităţi ardelene nu-l revendică? Dar cât nu a scris poetul despre poporul din străvechea vatră românească? Despre lupta lor de eliberare socială şi naţională.
Despre speranţa unităţii naţionale a fraţilor de pe versantele Carpaţilor. Să citim „Rugăciunea unui dac” sau „Memento mori”, poemele „Mureşan” şi „Horia” sau romanul „Geniu pustiu”, pentru a ne da seama de iubirea Eminescului faţă de pământul strămoşesc ardelean!
În secţiunea revistei „Academica”, din mai-iunie 2009, a înaltului for ştiinţific al Ţării, care este Academia Română, unul dintre iluştrii săi membri de onoare, reputatul eminescolog prof. Dimitrie Vatamaniuc, scria cu ocazia împlinirii a 120 de ani de la înveşnicirea poetului naţional: „Marea majoritate a lucrărilor care poartă semnătura inconfundabilă a lui Mihai Eminescu prezintă interes şi în zilele noastre, deoarece constituie oglinda veridică a unor vremuri trăite cu 130 de ani în urmă, cu lucrurile lor bune şi mai puţin bune, în contextul unei lupte dârze duse de poporul român pentru neatârnarea faţă de jugul otoman, pentru independenţa politică şi economică, pentru progres şi prosperitate. Nu puţine dintre ideile susţinute la vremea sa îşi păstrează şi astăzi actualitatea”. Astfel, putem selecta din jurnalistica marelui poet teme de mare importanţă pentru istoria naţională: „independenţa - sumă a istoriei noastre”, „ideea daco-română ca aspiraţie naţională”, „vânzarea Bucovinei”, „chestiunea Basarabiei”, „agresiunea imperiilor vecine”, „forţa dreptului faţă cu dreptul forţei”, „chestiunea Dunării”, „omnipotenţa statului”, „pătura superpusă”, „societatea câmp al schimbărilor veşnice”, „proprietatea mare - cea mai înaltă formă a libertăţii omeneşti”, „ideea armoniei intereselor”, „partide de interese personale”, „partide de gaşcă”, „revoluţia şi revoluţionarii”, „adevărata cultură”, „formă fără fond”, „simptome de bizantinism”, „patrie-patriotism”, „exclusivismul maghiar”, „Putna lui Ştefan” şi altele. Studiile şi ediţiile critice ale operei celui care a fost „omul deplin al culturii româneşti” (C. Noica), „cea mai înaltă încorporare a inteligenţei române” (Titu Maiorescu) şi „expresia intregrală a sufl etului românesc” (N. Iorga), au evidenţiat trei perioade ale publicisticii sale: prima, timpurie (1870-1876), când a publicat la Federaţiunea, Familia, Albina, Convorbiri Literare şi Românul; a doua, a maturităţii, de la Curierul de Iaşi (1876-1877) şi cea de-a treia, a apogeului, (1877-1883), de la ofi ciosul conservator „Timpul”. Din vasta tematică istorică, mă opresc, din motive de spaţiu tipografi c, la începuturile publicistice istorice eminesciene, mai precis la debutul său în publicistică, la vârsta de 20 de ani. Tema a constituit- o soarta românilor din Ardeal, după trei ani de la nefi reasca alcătuire statală a „bicefalismului austro-ungar”, situaţie cunoscută, în mod deosebit, prin şederea sa la Blaj, în vara anului 1866, şi drumurile ardelene cu trupele româneşti de teatru, în anii 1867-1869. Publicaţia, gazeta „Federaţiunea”, din Pesta. Titlul articolelor: „Să facem un congres”, „În unire e tăria” şi „Echilibrul”. Tema era tratată cu claritate, cutezanţă şi maturitate politică previzionară: „Nu, unitatea Austriei nu cere existenţa unei Ungarii, cum este ea astăzi; Ungaria, cum este, nu e o condiţiune a Austriei. Noi am putea uza de drepturile noastre prin propria noastră iniţiativă, am putea proclama autonomia Transilvaniei... Austria încă n-a avut o răscoală militară, dar se prea poate ca timpul să nu fi e tocmai departe, căci astăzi prin voluntari armata cugetă, pre când ieri încă era numai o masă”. Şi, cu conştiinţa şi siguranţa izvorâtă din drepturile istorice şi naţionale ale românilor transilvăneni, susţinea: „E timpul să declarăm neted şi clar, că în ţara noastră (căci e a noastră mai bine decât a orişicui) noi nu suntem, nici vrem să fi m, maghiari ori nemţi. Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egală îndreptăţire a naţiunei noastre. Faţă de orice încercare de deznaţionalizare, ori suprematizare, întrebăm cu răceală şi conştienţi de drepturile ce ni le dă aboriginetatea noastră şi spiritul secolului: «Cine sunt aceşti oameni şi ce vor ei în ţara noastră?»… Vina acestei direcţiuni o au descreieraţii lor de magnaţi, a căror vanitate îi făcea să creadă cum că în această ţară, ce e mai mult a noastră decât a lor, ei vor putea maghiariza până şi pietrele”. Militând pentru convocarea unui congres al reprezentanţilor românilor din dubla monarhie, el cerea în practică românilor să se mobilizeze astfel încât „sufletul acestei naţiuni vechi să lucreze cu toată vigoarea sa de fi er”. De asemenea, era conştient că numai prin solidarizarea cu celelalte popoare subjugate din imperiu, românii îşi pot realiza idealurile naţionale, idee subliniată în articolul „În unire e tăria”. Despre Transilvania şi Eminescu este mult de scris. Blaj, Braşov, Bistriţa, Reghin, Târgu- Mureş, Sibiu... şi câte alte localităţi ardelene nu-l revendică? Dar cât nu a scris poetul despre poporul din străvechea vatră românească? Despre lupta lor de eliberare socială şi naţională.
Despre speranţa unităţii naţionale a fraţilor de pe versantele Carpaţilor. Să citim „Rugăciunea unui dac” sau „Memento mori”, poemele „Mureşan” şi „Horia” sau romanul „Geniu pustiu”, pentru a ne da seama de iubirea Eminescului faţă de pământul strămoşesc ardelean!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu