Istorie 

Războieni, 1947 - grup anticomunism

Neculai Popa

 
    Neculai Popa s-a născut în luna martie a anului 1925 în comuna Dragomireşti-Neamţ, din părinţi ţărani mijlocaşi.

     În vara anului 1946 terminând liceul „Petru Rareş” din Piatra Neamţ, s-a făcut o tabără FDC (Fratilor de Cruce) la care au participat reprezentanţi ai tuturor grupărilor FDC din Moldova şi Bucovina. S-a căutat un loc mai greu accesibil în munţii din apropiere. Tabăra a avut loc între 20-28 iulie, iar în ea „s-au legat prietenii pe care nimic nu a reuşit să le distrugă, s-au modelat caractere şi s-a hotărât soarta multora dintre noi”. Acesta va fi un cap de acuzare, căci ajuns la Iaşi la facultate, se va ocupa de grupurile FDC din judeţele Neamţ, Bacău, Roman, urmând a ţine legătura între aceste judeţe şi Iaşi. Dar, în noaptea de 14-15 mai 1948 este arestat şi dus la Siguranţa din Piatra Neamţ. După două săptămâni, dus la anchete la Suceava, iar de aici la Piteşti, în august. Era student la drept în anul II.

     Au urmat ani grei de puşcărie şi martiriul "reeducării", pentru vina de a fi pus mai presus de orice dragostea de ţară şi ura pentru doctrina străină comunistă.

    Neculai Popa apetrecut 15 ani de suferinţe de neimaginat, într-o lume normală. Rând pe rând, între anii 1949-1964, a fost închis la Suceava, Piteşti, Gherla, Târgu Ocna şi Aiud, a fost eliberat în 1957 şi apoi din nou arestat şi internat în lagărele de muncă de la „Noua Culme” şi Periprava. Cea mai lungă perioadă din punct de vedere al suferinţelor fizice şi psihice a fost cea de la Piteşti, unde a avut loc cea mai cumplită „reeducare” din istoria închisorilor din România, în ceea ce avea să fie cunoscut sub denumirea de „Fenomenul Piteşti”.

    Dar, aşa cum spune el însuşi, "Dumnezeu a vrut să trăiesc" şi Neculai Popa a învins chinurile, boala grea, închisorile şi lagărele şi a supravieţuit pentru a deveni una dintre puţinele victime ale terorii comuniste care a avut curajul să-şi aştearnă în scris amintirile.

    Le-a dedicat tuturor celor căzuţi în lupta împotriva comunismului. Pentru ca nedreptatea şi tortura să nu fie uitate. Pentru ca cei care le-au comis să nu le poată nega, să nu le poată ascunde. Pentru ca cei care au suferit să rămână în amintirea noastră.

    Neculai Popa a trecut la cele vesnice in  dimineata zilei de 18 iunie 2011

Bibliotecar,

Dan Lupei

 

“Coborârea în iad. Amintiri din închisorile României comuniste”, de Neculai Popa

(Fragmente)

   "Spre sfârşitul lunii Noiembrie 1947, a venit la mine la tară, in comuna Dragomireşti, Ion Buliman din Bacău, spunându-mi că este trimis de Gh. Unguraşu pentru a mă anunta că s-a hotărât constituirea unui adăpost in munti, in apropierea satului Solont-Uturea şi că sunt chemat şi eu pentru a lua parte la această muncă şi a cunoaşte totodată acest loc, unde urma să ne adunăm când ar fi fost nevoie.

    Tot aici urma să ne întâlnim, in cazul unei amenintări de a fi arestati, şi să hotărâm ce aveam de făcut fiecare. Am muncit timp de o săptămănă, reuşind să construim un adăpost subteran, peste care am pus trei rânduri de buşteni de fag in grosime de aproximativ un metru, apoi pământ şi i-am acoperit cu frunze şi crengi uscate. Eram multumiti de munca noastră, unde la nevoie puteam să ne adăpostim in jur de 20 oameni, iar in privinta rezistentei eram încredintati de soliditatea lui la un bombardament de artilerie.

-----------------------

     În ziua in care totul era aproape gata, iar noaptea urma să părăsim locul, ne-am trezit cu un pădurar care se apropia. Când a ajuns la adăpost, era mai speriat decât noi, mai ales când a văzut şi cele câteva arme din jurul nostru.

      Nu avea curajul să scoată o vorbă. După câte îmi amintesc, Gh. Unguraşu a rupt tăcerea, spunându-i să nu-i fie teamă, că suntem studenti şi că dorim să avem un adăpost pentru a ne feri de ruşi, in cazul că ar începe un război. I-a atras atentia să nu vorbească nimic despre ce a văzut, adăugându-i, spre a-l înspăimânta, că mai sunt asemenea ascunzişuri şi că dacă va anunta politia ar putea să regrete. Era speriat şi a promis ca nu va spune nimănui ce a văzut, apoi, luându-si rămas bun, a plecat poate cu regretul in suflet ca nu ne-a ocolit. Părea un om cumsecade şi, cu toate că si-a dat seama de ceea ce urmărim noi, prin comportarea ulterioară, a dat dovadă că a fost un bun român şi că nu ne-a trădat.

------------------------

     Datorită acestui incident, am camuflat bine locul, am băgat armele in adăpost şi ne-am îndepărtat de acolo, urmărind până a venit noaptea dacă nu se apropie cineva, ca urmare a unui denunt. Totul a decurs normal, iar noaptea ne-am dus la Moineşti, de unde fiecare am plecat spre casele noastre.

      Îmi amintesc că împreună cu I. Buliman am călătorit spre Bacău in lada unui camion, şi am ajuns aproape înghetati.

      Nu am mai trecut vreodată pe la adăpostul nostru, deşi promisesem acest lucru, pentru că nu am mai avut când. Soarta nu le-a suras nici celor care s-au adunat acolo, deoarece, din primele zile de anchetă, Siguranta a aflat de locul acestui adăpost. În închisoare la Suceava se vorbea astfel despre descoperirea lui. 

-------------------------

        Iarna s-a scurs fară evenimente deosebite, iar eu căutam să-mi fac datoria de profesor la Gimnaziul Unic din Războieni-Neamt şi totodată să întretin printre tărani o atmosferă de optimism. Reuşisem să constitui nişte grupuri de tărani, cu care încercam să oprim influenta comunistă in mediul rural. Aveam un astfel de grup in comuna Tibucani, in fruntea căruia se afla Gh. Ambrozie, ori la Războieni, unde conducător era D. Holcă, acesta fiind cel mai numeros, cu ramificatii şi in alte sate. Din acest grup îmi amintesc de Vasile Chirilă, Dumitru Filimon, loan Pisalute, Pavel Caia, învătătorul Ioan Rădescu şi altii. În comuna Dragomireşti, fratii Neculai şi Gheorghe Văideanu şi Pavel Cenuşă aduseseră de asemenea in jurul lor numeroşi tărani. 

        Şi la aceste grupuri s-a luat măsura să nu se cunoască decât capii între ei, iar pe orizontală cel mult 3-4 persoane. Din fericire, toti aceşti tărani au putut fi salvati de la arestare. Păcat că unii dintre ei, fiind cunoscuti ca anticomunişti înverşunati, vor fi terorizati şi şantajati ca să facă unele compromisuri, pentru a fi discreditati. Cu toate acestea, nici unul nu a vorbit nimic despre ceea ce discutasem sau proiectasem împreună, iar Securitatea nu a aflat niciodată despre vechile noastre discutii sau proiectele noastre. 

------------------------

        Evenimentul cel mai important, cu urmări grave, a avut loc la sfârşitul lunii Februarie sau Martie 1948, când la Liceul „Petru Rareş" din Piatra Neamt a fost arestat elevul C. Popârda din clasa a VII (XI) asupra căruia s-au găsit nişte cărti interzise, in urma unui denunt facut de către un coleg. Era un copil foarte bun şi, find sărac şi orfan de ambii părinti, era întretinut la liceu de către Regimentul 15 Dorobanti. Dus la Securitate, anchetat şi maltratat, a reuşit să evadeze într-o noapte, ieşind printr-un geam din podul Securitătii, apoi, sărind într-un copac şi de acolo in stradă, a reuşit să dispară, ducându-se la colegul său Petrică Măzăreanu.

        Fiindu-le frică de o eventuală perchezitie la locuinta lui P. Măzăreanu, noaptea a fost dus pe muntele Pietricica şi ascuns într-o groapă rămasă din timpul războiului, acoperit cu nişte mărăcini, până a putut pleca din Piatra Neamt. Am fost anuntat între timp de şeful grupului din localitate şi s-a hotărât deplasarea lui undeva in Dobrogea, la nişte macedoneni, urmând ca pe parcurs să vedem ce se poate face pentru el. Cu plăcere îmi amintesc cum s-au oferit tăranii, cărora le spusesem cele întâmplate, să contribuie şi ei cu ce pot pentru a-l ajuta pe C. Popârda. Urmând apoi şi arestarea mea, nu am mai aflat niciodată nimic despre el.

------------------

     Cu câteva zile înainte de capturarea mea, am fost surprins că a venit într-o seară la mine Pavel Cenuşă, om din sat, aducându-mi nişte cărti legionare, spunând că îi este frică să le mai tină in casă şi ca a fost trimis cu ele la mine de N. Văideanu. Le-am primit şi le-am ascuns provizoriu undeva afară din casă. Aveam să aflu mai târziu că şi el ar fi fost unul dintre cei care i-au condus la mine pe cei ce aveau să mă aresteze. Nu cunosc exact pozitia lui după arestare, dar bănuiesc că atunci când a început să fie şantajat, fiindu-i frică, mi-a adus acele cărti pentru a putea fi salvate, deoarece, chiar dacă i-a condus la mine pe cei care m-au arestat, a făcut-o din frică, dar nu a divulgat pe nimeni. Dacă mai târziu comportarea lui a mai lasat de dorit, după spusele unora, care este adevărul despre el numai Dumnezeu ştie, dar bănuiesc că a fost numai o campanie de denigrare, urmărindu-se compromiterea lui."

Neculai Popa