Roata istoriei. Contribuţia voluntarilor români la mişcarea de eliberare naţională

Roata istoriei. Contribuţia voluntarilor români la mişcarea de eliberare naţională. Români luptând departe de ţară pentru Marea Unire.

Darniţa, Siberia, Italia (Partea I)

Stimaţi cititori, în următoarele trei episoade de la Roata istoriei vă propun o mica excursie-n timp pentru a vedea doar câteva elemente din ceea ce a constituit epopeea voluntarilor români de pe diverse fronturi ale primei conflagraţii mondiale ce au luptat cu arma-n mână pentru realizarea idealului întregii românimi: Marea Unire de la 1 decembrie 1918.

Nicolae Uszkai

       Un aspect de o importanţă majoră, deşi insuficient cunoscut de publicul larg, al activităţii desfăşurate în anii Primului Război Mondial pentru realizarea unităţii statale româneşti, îl constituie organizarea unor unităţi naţionale de voluntari din rândurile ardelenilor şi bucovinenilor, militari ai armatei austro-ungare, căzuţi prizonieri pe fronturile de luptă dintre Antanta şi Puterile Centrale.

        Asemenea celui prezent în cadrul altor naţiuni, voluntariatul românesc a fost expresia voinţei politice şi militare a unor forţe ale naţiunilor discriminate de a se implica, în calitate de voluntari, în cadrul trupelor propriei naţiuni sau, prin dezertare şi trecere la inamic, alături de trupele fostului adversar. Apărut într-o perioadă nepropice statului român, acest corp al voluntarilor români din Ardeal, Banat şi Bucovina a avut un rol foarte important în constituirea României Mari, acţiunile lui au făcut cunoscută, sub aspect politic, hotărârea acestuia de a lupta pentru eliberarea naţională şi unirea cu România.

         Furtuna războiului i-a prins pe români împărţiţi în trei.Pe de-o parte, românii din Transilvania, Banat şi Bucovina, înrolaţi în armata austro-ungară şi trimişi pe post de carne de tun în primele rânduri împotriva ruşilor şi sârbilor. Era o politică clară a ungurilor de a extermina şi pe această cale, a războiului, populaţia românească majoritară din Transilvania, la fel şi austriecii gândeau despre românii bucovineni. Iar românii serviseră cum nu se poate mai bine interesele războinice ale habsburgilor în conflictele precedente, dovedind reale calităţi de luptători, atât împotriva lui Napoleon în numeroase campanii, mai cu seamă la Arcole, cât şi în alte războaie, cum ar fi în bătălia de la Sadowa sau Kronigretz (1866), chiar şi în timpul revoluţiei de la 1848-1849, când românii lui Avram Iancu au rămas neînvinşi contra ungurilor lui Kossuth.

         Pentru a-i motiva în luptă, în această primă mare conflagraţie mondială stăpânii unguri şi austrieci chiar le-au permis românilor să poarte la rever ori la coifură tricolorul românesc, creându-le iluzia că luptă pentru neamul lor, dovadă a ipocriziei, din moment ce cu câteva luni în urmă, doar purtarea unui simbol tricolor îi putea trimite la ocnă pentru mulţi ani de zile.

          De partea cealaltă, românii basarabeni au fost înrolaţi în armata ţaristă, şi aici ei dând dovadă de mari calităţi militare. Pe lângă mulţi români care s-au evidenţiat în decursul timpului ca şi soldaţi de excepţie, e suficient să-l amintim pe Mihail Frunze, basarabean, de la numele căruia îşi trage numele Academia Militară sovietică de mai târziu. În luptele din Galiţia, s-a ajuns poate la cea mai mare tragedie a poporului român, români în tabere adverse să lupte unul împotriva celuilalt, pentru interese străine de propriul neam.Ardeleni şi bucovineni încrucişau baionetele cu basarabeni, puteau vorbi între ei în limba română înainte de a se ucide unul pe altul, deoarece luptau sub steaguri străine.Sânge românesc vărsat de români, pentru gloria vulturului imperial rus sau pajurii bicefale austro-ungare…

       A treia parte o reprezenta Regatul României, care s-a ridicat economic, politic şi militar de la unirea din 1859, sub Alexandru Ioan Cuza şi s-a consolidat mai mult, devenind o forţă în regiune în timpul regelui Carol I. Cucerirea independenţei în războiul din 1877-1878 a însemnat renaşterea puterii militare a României, combativitatea şi eroismul soldatului român smulgând admiraţia corespondenţilor de presă occidentali, iar campania din 1913 contra Bulgariei impunând statului României ca arbitru politic în Balcani.

         Dar în tragicul an 1914, România nu se putea hotărî de partea cui să intre în război. Avea de revendicat teritorii istorice româneşti, populate majoritar de români, atât de la ruşi, parte a Antantei, cât şi de la austro-ungari, parte a Puterilor Centrale. Regele Carol I, respectat de întregul popor, înclina de partea „centralilor”, atât datorită ascendenţei sale germanice din neamul Hohenzollern, cât şi din credinţa inoculată de educaţia germanică că soldatul german nu va putea fi învins.

        Totuşi, majoritatea politică, guvernul şi opinia publică înclina pentru o intervenţie de partea Antantei, legăturile spirituale cu Franţa, sora de gintă latină, fiind preponderente. A urmat indecizia, care a avut drept consecinţă neutralitatea pe moment.

         Războiul „s-a încins” pe frontul oriental, cu victime imense pentru români şi alte naţionalităţi aruncate în prima linie ca şi carne de tun de stăpânii unguri şi austrieci.Românii au căzut, dar unii au fost luaţi prizonieri de către ruşi.Au fost trimişi în imensitatea imperiului rus, în lagăre de prizonieri, alături de alte neamuri, cehoslovaci, croaţi, polonezi, sloveni, italieni şi bineînţeles, unguri, austrieci şi germani.

         Curtată de ambele părţi, de multe ori în mod agresiv, România se decide să intre în război în august 1916. Regele Carol murise încă din 1914, iar regele Ferdinand a mers alături de voinţa populară, spre Ardeal. Promisiunile aliaţilor de susţinere s-au dovedit vorbe goale, atât cea a continuării ofensivei lui Brusilov, care deja se stinsese, cât şi cea de ofensivă a lui Sarrail, de pe frontul balcanic.În fapt, chiar generalul Sarrail avea nevoie de ajutor împotriva ofensivei preconizate a lui Mackensen din Bulgaria.

      Impactul intrării României în război a fost imens pentru Puterile Centrale. Doar pentru a ne da seama de aceasta, este de rmarcat schimbarea imediată a Şefului Statului Major german, generalul von Falkenhayn şi înlocuirea sa cu tandemul victorios până atunci Hindemburg – Luddendorf, biruitorii de la Tannemberg. Falkenhayn a ajuns comandantul frontului transilvan împotriva românilor, dornic de răzbunare în urma înlocuirii sale din funcţie tocmai din cauza faptului că nu a prevăzut intrarea României în război împotriva Puterilor Centrale.

        Impactul a fost major, poate cel mai important eveniment al anului 1916. Mackensen renunţă la ofensiva sa împotriva armatei generalului Sarrail, dirijându-şi cei o sută de mii de germani, bulgari şi turci spre Dunăre, împotriva românilor. Germanii renunţă la ofensiva de la Verdun, scoţând divizii de aici, inclusiv cele bavareze de elită, îndreptându-le spre Transilvania invadată de români. Luptele au fost cumplite, a căzut aici chiar prinţul Henric de Bavaria în faţa diviziei conduse de generalul Traian Moşoiu. Dar românii nu aveau cum să facă faţă unui front mai lung decât întregul front de vest.Numărat în kilometric era mai mare decât cel de pe frontal de vest, fără dubiu… Au pierdut bătălii, dar nu au cedat decât cu sânge şi jertfe în faţa atacatorilor. Lipsa de armament modern şi experienţă, precum şi atitudinea duplicitară a ruşilor şi-au spus cuvântul.

          Abia când frontul s-a stabilizat la sfârşitul anului pe Carpaţii Orientali şi sudul Moldovei, când două treimi din ţară şi capitala erau ocupate de inamic, ruşii şi-au dat arama pe faţă. Au avut curajul să spună că de fapt aici trebuia să ajungem, să avem linia de front mai scurtă. De fapt ne împingeau în război, dar ne sileau să ne retragem pentru a avea o linie mai scurtă de apărat.  Considerentele strategice erau altele, trebuia ca România să iasă cât mai slăbită din război, în aşa fel încât Rusia să poată să ocupe o bucată cât mai mare care să-i aducă stăpânirea la gurile Dunării şi spre Constantinopol, visul de veacuri al ţarilor ruşi. Iar o Românie întărită după război le-ar fi dejucat planurile.Se repeta episodul din 1877-1878, când le-am salvat ruşilor onoarea-n conflictul cu turcii, iar ei ne-au luat sudul Basarabiei drept mulţumire, ocupând ţara şi ameninţând cu desfiinţarea armatei române.

          A existat o idee şi un proiect de înrolare a românilor transilvăneni şi bucovineni dintre prizonierii din Rusia, ca voluntari în armata română, dar până în 1917 nu a putut fi aplicat din aceleaşi motive. Dar ţinând cont de pierderile suferite în 1916, ruşii şi-au dat acordul (nu prea entuziast, ce-i drept) cam în acelaşi mod în care conlucrau la recuperarea transporturilor de armament trimise de francezi pentru armata română şi pierdute prin gările ruseşti, sau rechiziţionate de către ruşi. Ofiţerii francezi alergau pe tot cuprinsul Rusiei să recupereze acest armament şi echipamentele trimise cu mari eforturi din vest prin întinderile stepei ruseşti şi să-l trimită românilor, izbindu-se permanent de indolenţa şi reaua voinţă a ruşilor.

          Revoluţia rusească din martie 1917 şi instalarea guvernului Kerenski a ajutat cumva formarea primului corp de voluntari transilvăneni şi bucovineni. Necesarul de trupe pe front care să înlocuiască cele ruseşti din ce în ce mai permeabile la ideile revoluţionare a făcut ofiţerii români recrutori din lagărele din Rusia să aibă acces mai uşor şi voluntarii au început să se „scurgă” spre lagărul de Darniţa, de lângă Kiev.

         Contribuţia voluntarilor români la mişcarea de eliberare naţională s-a înscris pe coordonata majoră a istoriei poporului român de luptă multi-seculară împotriva asupritorilor străini.Şi nu sunt vorbe mari… Este inadmisibil a se vorbi despre unirea Ardealului fără a se stărui asupra rolului voluntarilor. Aceşti combatanţi înrolaţi în detaşamentele de voluntari, acţionând pe diferite fronturi de luptă împotriva Austro-Ungariei, au exprimat cu forţa faptelor de arme şi a jertfei supreme hotărârea neclintită a populaţiei din provinciile subjugate de a lichida asuprirea naţională şi de a înfăptui statul naţional unitar român.

         Aportul voluntarilor la cauza unităţii statale a poporului nostru este un fapt istoric de profundă însemnătate. Marea victorie dobândită de poporul român împotriva armatelor Puterilor Centrale îşi are, aşadar, izvoarele sale de forţă şi continuitatea sa în lupta unită a tuturor fiilor naţiunii noastre, fără nici o delimitare de zona geografică, de provenienţă sau de frontul pe care se aflau în calitate de combatanţi.

         Unul dintre momentele cele mai semnificative din activitatea Corpului Voluntarilor Români din Rusia a fost „Adunarea Naţională” a ofiţerilor, subofiţerilor şi soldaţilor de la Darniţa din 11/24 aprilie1917, numită ulterior, în chip simbolic, „Prima Alba Iulie”. Declaraţia-manifest adoptată de adunare şi înaintată Guvernului român, Guvernului Provizoriu al Rusiei, Guvernelor statelor aliate şi neutre, presei, unor personalităţi ale vieţii politice şi cultural-ştiinţifice internaţionale cuprindea un aspru rechizitoriu la adresa Austro-Ungariei, o temeinică argumentare a dreptului românilor de pe cuprinsul acestei împărăţii de a se desprinde de stăpânirea sa multiseculară şi de a se uni cu conaţionalii lor de peste Carpaţi şi, totodată, exprimă hotărârea voluntarilor „ardeleni şi bucovineni de a lupta cu armele în mâini, în rândurile oştirii române pentru înfrângerea patriei vitregeşti şi netezirea drumului spre unitatea tuturor românilor”.

            În momentul izbucnirii primului război mondial, ce se va numi pentru români Războiul pentru Întregirea Neamului, românii ardeleni şi-au pus speranţa în unirea cât mai grabnică cu Regatul României. Aveau însă să mai aştepte timp de patru ani, din anul 1914 până în anul 1918. Românii ardeleni, cetăţeni ai monarhiei austro-ungare, erau supuşi îndatoririlor cetăţeneşti din Imperiul Austro-ungar.Printre aceste îndatoriri se număra şi obligaţia de a servi în armata chezaro-crăiască.De menţionat este faptul că dintre naţiunile dominate din imperiu românii se situau ca umăr înaintea altora (slovacii, rutenii, slovenii, italienii etc) dar numărul ofiţerilor de orice grad, inferior sau superior, era mult mai mic decât al acestora din urmă.

        Se urmărea, în fapt, ca unităţile militare, constituite în principal din naţionalităţile dominate şi asuprite, să nu fie conduse de ofiţeri de aceeaşi origine etnică. Se recunoştea deci importanţa naţiunii române din Imperiu şi autorităţile îşi dădeau seama că trebuie să acorde atenţie deosebită românilor ardeleni, dacă nu doreau ca aceştia să îşi îndrepte, firesc, privirile şi speranţele, spre România.

          Cu toate că sentimentele îi îndreptau spre fraţii de peste Carpaţi, românii ardeleni vor răspunde, vrând-nevrând, la chemarea sub arme a împăratului. Deşi gândul lor era la unirea cu România, ei vor lupta pe fronturi diverse sub drapelul austro-ungar. Au plecat spre front în unităţi combatante austro-ungare, între 1 august 1914 şi octombrie 1918, un număr de peste 650.000 români ardeleni. La acest număr se adaugă alţi peste 34.000 români care au fost încadraţi la serviciile auxiliare, partea sedentară sau au fost mobilizaţi pe loc.

        Dintre toţi aceşti români ardeleni, peste 80.000 vor cădea sau vor fi daţi dispăruţi pe câmpurile de luptă ale Europei, acolo unde i-a trimis monarhia austro-ungară să moară pentru scopuri care nu erau ale lor. Alţi peste 60.000 vor fi răniţi, vor rămâne invalizi sau se vor îmbolnăvi pe front. Vor rămâne în urma acestor morţi, răniţi şi dispăruţi, aproape 80.000 orfani şi peste 38.000 văduve, cifre la care se adaugă mii de alţi români ardeleni refugiaţi în România, arestaţi sau internaţi în lagăre de către autorităţile austro-ungare. Nimeni nu va şti vreodată cifra exactă!…

          Românii ardeleni au încercat să se alăture României şi armatei române cu mult timp înaintea izbucnirii primului război mondial. În chiar momentul începerii conflagraţiei mondiale, românii ardeleni îşi manifestă nesupunerea faţă de autorităţile austro-ungare în cel mai felurit chip: ofiţerii români din Făgăraş plănuiesc să răzvrătească românii din zonă şi să deschidă drum armatei române, în speranţa că exemplul lor va fi urmat de celelalte regimente constituite din români; rezerviştii nu se prezintă la ordinul de chemare; tinerii refuză să se prezinte în faţa comisiilor de încorporare; ostaşii dezertează din unităţi, pe drum spre front sau chiar pe front.

          Căzuţi în prizonierat, românii ardeleni fac tot posibilul să se alăture armatei române. În total, se estimează că cca 100.000 români ardeleni vor servi în armata română între anii 1916-1918. În 1919, în Campania împotriva Ungariei bolşevice va fi altceva… Atunci vor fi constituite diviziile ardelene care, pe principiul „lecţiilor învăţate” din campaniile la care au participat, vor da dovada eficienţei lor în luptă… Dar despre aceasta ne vom aminti într-un material viitor!…

         Există date care ne îndreptăţesc să credem că începuturile voluntariatului românesc ar putea fi considerate, după unii autori, cele făcute de generalul pensionar Ştefan Stoica, originar din Banat. Acesta a înfiinţat la Bucureşti, în 1913, o „legiune ardeleană”, cu scopul de a face propagandă şi a lupta pentru cucerirea Banatului şi a Transilvaniei. Generalul a echipat voluntarii cu armament cumpărat din bani donaţi, iar în cursul anului 1915 face cu aceştia şi diverse exerciţii militare de instruire.

         Voluntarii urmau să fie distribuiţi la regimentele româneşti în caz de conflict între România şi Imperiul austro-ungar. Alte încercări de constituire a unei „legiuni ardelene” au făcut Octavian Goga şi profesorul Simion Mândrescu în anul 1915, aceştia întemeind o unitate ce va cuprinde în foarte scurt timp cca. 3.000 membri (în octombrie 1915). Aceştia beneficiau şi de un organ de presă propriu, intitulat „Ardealul”. România fiind, însă, în stare de neutralitate până în anul 1916, autorităţile române nu puteau susţine oficial asemenea iniţiative fără a-şi periclita statutul de non-beligerant.

          S-a ajuns totuşi ca ardelenii să fie acceptaţi în armata română individual, renunţându-se la ideea de a forma unităţi militare exclusiv din ardeleni. În acest fel au putut fi integraţi în armata română, până la sfârşitul anului 1915, un număr de peste 20.000 voluntari ardeleni, ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi.

        Intrarea României în război la data de 15/ 28 august 1916 deschide calea spre afirmarea voinţei românilor ardeleni de a servi România pentru eliberarea Transilvaniei. În acel moment se găseau peste 30.000 români ardeleni încadraţi oficial în armata română ca ofiţeri şi soldaţi, iar alţi 100.000 (unele surse precizează chiar 120.000) se găseau ca prizonieri în lagărele ruseşti, după ce fuseseră capturaţi sau dezertaseră în timp ce luptau în armata austro-ungară. Aceştia din urmă vor constitui grosul corpurilor de voluntari ardeleni ce vor lupta în armata română ca unităţi militare constituite aproape exclusiv din români din Transilvania.Şi asta ca urmare a Declarației de la Darnița…

        Odată cu începerea revoluţiei ruse în 1917, voluntarii români împotriva voinţei lor au rămas dispersaţi la Kiev, în alte localităţi din Ucraina şi în imensitatea teritoriului rusesc. În aceste condiţii, organizarea voluntarilor români a fost mult îngreunată de măsurile bolşevice nechibzuite, luate în cea mai mare parte de indivizi străini de sufletul şi neamul rusesc.

          La sugestia generalului Henri Mathias Berthelot, şeful Misiunii Militare Franceze din România, Rusia era interesată de formarea unui front alcătuit în general din voluntari care să lupte împotriva Puterilor Centrale. Frontul avea să aibă flancul drept pe Murman, cu centrul pe Volga, cu baza Siberia şi cu flancul stâng pe Marea Neagră, până în regiunea cazacilor de pe Don şi eventual Caucaz.

         Punerea în practică a unui asemenea plan avea nevoie de un număr foarte mare de soldaţi. Voluntarii cehi şi români existenţi erau insuficienţi, iar despre o armată rusească opusă revoluţiei bolşevice nici nu putea fi vorba. Cum crearea acestui front nu era posibilă, s-a considerat că este mai bine ca armata de voluntari să se alăture trupelor franceze din Vest. Aşa că în luna aprilie 1918, trupele de voluntari cehi şi români din regiunea Kievului au început evacuarea în trenuri spre Vladivostok. Cea mai mare parte a voluntarilor români s-a concentrat în Samara, un oraş pe malul stâng al Volgăi. Aici s-a luat hotărârea de a se organiza un „Corp de voluntari ardeleni şi bucovineni”. În acelaşi timp, alţi voluntari români ajunşi în Siberia la Celiabinsk şi Vladivostok au început să se organizeze.

         Prima unitate militară ce se va alătura armatei române şi va fi constituită din voluntari ardeleni se înfiinţează în lagărul de prizonieri de la Darniţa, de lângă Kiev, în toamna anului 1916. Se vor concentra aici pentru început cca. 1500 voluntari ardeleni, foşti combatanţi în armata austro-ungară, căzuţi în prizonierat la ruşi. Dintre aceşti primi 1500 voluntari, peste 200 erau ofiţeri. Până la sfârşitul lunii decembrie 1916 numărul acestor voluntari va creşte până la un total de 2000. Voluntarii ardeleni fac apel la autorităţile române să fie acceptaţi în armata română şi să lupte alături de aceasta împotriva inamicului comun. Din diferite motive, legate atât de autorităţile româneşti, cât şi de atitudinea prea puţin binevoitoare a celor ruseşti, acestor cereri nu li se dă curs până în luna februarie 1917.

          La 23 februarie 1917, Ministerul de Război al României emite ordinul nr. 1191 prin care se constituie Corpul Voluntarilor ardeleni-bucovineni din Rusia. Ulterior, acest  Corp se va numi Corpul 1 al Voluntarilor ardeleni-bucovineni, în urma formării celui de-al doilea Corp al voluntarilor, care va lupta în Siberia. La 3/16 martie 1917 s-a anunţat oficial constituirea Corpului Voluntarilor Români din Rusia, cu sediul la Darniţa, iar începând cu a doua zi voluntarii au semnat un angajament prin care se puneau cu „trup şi suflet în slujba patriei adevărate”. Acest angajament, cu conţinut de jurământ militar, sublinia hotărârea fermă a ardelenilor şi a bucovinenilor de a deveni „ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi români, cu aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca şi cei din armata română”.

         Textul angajamentului voluntarilor români de la Darnița din 6 martie 1917, prin care își exprimau dorința de a lupta pentru dezrobirea țărilor românești și unirea într-o singură țară, România Mare cuprindea următoarele: „Subsemnații ofițeri, subofițeri și soldați de naționalitate română, declarăm pe onoare și conștiința, că voim să luptăm alături de armata română, pentru dezrobirea țărilor noastre de sub dominațiunea austro-maghiară și lipirea lor în România. Prin acest angajament noi devenim ofițeri, subofițeri și soldați români, cu aceleași drepturi și datorii, ca și cei din armata română. Timpul servit în armata austro-ungară, ca și cel în calitate de prizonieri ni se va socoti la vechimea gradului nostru. Noi și familiile noastre vom avea aceleași drepturi la pensiuni, ajutoare și recompense ca și ofițerii, subofițerii și soldații români, luându-se în seamă și timpul servit în armată austro-ungară și cel în calitate de prizonieri. Din momentul subscrierii acestui angajament, ne considerăm ca făcând parte din armata română și prin urmare aceia dintre noi, care nu vor răspunde la chemare, vor fi considerați ca dezertori și pedepsiți conform legilor românești. Tot astfel ni se vor aplica toate dispozițiunile legale și regulamentare în vigoare în armata română. Dumnezeu să ne ajute, ca prin sângele nostru să ne dezrobim țările și să facem România-Mare, unită într-un singur trup și pe vecie. Darnița, la 6 martie 1917”.

       Angajamentul prezentat anterior a fost urmat de documentul ce s-a constituit, ulterior, într-o adevărată declaraţie programatică a românilor ardeleni şi bucovineni: Declarația de la Darnița sau Memoriul-Manifest de la Darnița. Declarația de la Darnița reprezintă un document memorabil al foștilor prizonieri de război din Armata Austro-Ungară aflați în Rusia, constituiți în primul Corp al Voluntarilor Români din Rusia. Acest memoriu a readus în fața Marilor Puteri dorința poporului român de a trăi unit într-un singur stat, independent și suveran și reprezintă prima declarație de acest tip, ca preambul al Marii Uniri de la Alba Iulia  și a precedat cu peste un an Declarația de autodeterminare de la Oradea din 12 octombrie 1918.

         La Darnița, voluntarii aflați sub conducerea clujeanului Victor Deleu, au hotârât pe 11/24 aprilie 1917, la iniţiativa medicului braşovean Pompiliu Nistor făcută într-o adunare ținută cu doar o zi înainte, să redacteze un document  care să evidențieze punctul lor de vedere, într-un context în care cei implicați erau singurii care ar fi putut să exprime simțămintele populației românești din Ardeal. Propunerea pentru întocmirea acestui Memoriu-Manifest a fost făcută de către medicul-locotenent braşovean Pompiliu Nestor, în Adunarea generală a voluntarilor de la Darniţa din 11/24 aprilie 1917, care l-a însărcinat cu redactarea documentului.

        Sprijinind activ ideea respectivului document, Pompiliu Nistor a afirmat că „de la nici un popor apăsat, care voiește să fie liber, nu s-au auzit atât de puține proteste în contra jugului ce-l poartă […] Ar fi o crimă dacă nici azi s-ar auzi glasul nostru, dacă și acum am lipsi să ne spunem cuvântul, prin care să arătăm că războiul nostru, de asemenea, este în numele democrației, în numele dreptului elementar al fiecărui popor capabil de viață, de a-și hotărî singur soarta, a-și alege singur statul pe care voiește să-l fondeze sau la care voiește să se alipească”.

         Redactarea acestui document programatic a fost a fost asumată de un grup format din: doctorul în drept Victor Deleu, originar din Cluj, doctorul în drept Octavian Vasu din Făgăraș, Gavril Iugă, originar din Maramureş, doctorul în drept Vasile Chiroiu (avocați), preotul bihorean Simion Gocan, profesorul bucovinean Emanuil Isopescu, avocatul Trifon Ghilezan originar din Sălaj, medicul dr. Pompiliu Nistor din Braşov. Acestui grup i s-au mai adăugat apoi şi avocaţii dr.Nicolae Nedelcu şi dr. N. Petelca.Comisia a finalizat textul Declarației de la Darnița pe 13/26 aprilie 1917.

         Această adunare a fost numită ulterior, în mod simbolic, „Prima Alba Iulia” a românilor. Şi nu e puţin lucru… Până la Declaraţia de Independenţă, citită de Alexandru Vaida Voevod în Parlamentul de la Budapesta, în 18 octombrie 1918, Manifestul a constituit principalul instrument de propagandă pro-unire, demonstrând lumii întregi dorinţa de unitate a românilor transilvăneni şi bucovineni.

        Trebuie să facem doar o scurtă „pauză” în descrierea parcursului acestei „Prime Alba Iulia” doar pentru a prezenta, foarte pe pe scurt, câteva date despre doi dintre membrii de marcă ai acestui grup de iniţiativă şi anume dr. Pompiliu Nistor şi Octavian Vasu. Înrolat în armata austro-ungară în 1914, Pompiliu Nistor a servit pe Frontul de Răsărit din Galiția, cu gradul de locotenent. A căzut prizonier în anul 1914 la ruși și a lucrat ca medic în lagăre de prizonieri din Siberia, în Bașkiria și Novonikolaevsk. În decembrie 1916, medicul Pompiliu Nistor  a ajuns ca voluntar în lagărul de la Darnița, Aici s-a implicat în activitatea de organizare a Primului Corp de Voluntari și a fost inițiatorul „Memoriului manifest de la Darnița”, lucrând și în comisia de redactare a acestuia. În mai 1917 Pompiliu Nistor  a plecat spre România cu primul eșalon de voluntari, pentru a lucra în Serviciul Sanitar al Armatei Române, unde s-a îmbolnăvit de tifos exantematic. După ce s-a însănătoșit, Dr. Pompiliu Nistor a fost numit medic-șef al Regimentului 1 „Turda” al Corpului Voluntarilor Români de la Hârlău.A fost demobilizat la data de 1 mai1918.

       Octavian Vasu a fost un avocat din Făgăraș și, ulterior, după Marea Unire, un înalt funcționar român, cunoscut pentru faptul că a fost primul prefect român al județului Făgăraș interbelic, pentru implicarea în activitatea de organizare a Primului Corp al Voluntarilor Români din Rusia și pentru calitatea de membru alesal Marelui Sfat Național Român. Octavian Vasu a fost între anii 1896 și 1897  bursier al Fundației Gojdu la Budapesta. S-a aflat în perioada anilor 1907-1910 în comitetul de conducere la revistei „Țara Oltului”, alături de Ioan Șenchea și Nicolae Șerban.

         A fost un bun cunoscător atât al limbii ruse cât și al firii și obiceiurilor rusești, fapt ce a fost de mare ajutor în misiunea asumată de a fi un bun ambasador al voluntarilor români din Rusia pe lângă toate autoritățile Imperiului Rus. Astfel la numai câteva zile după constituirea Comitetul executiv al voluntarilor români de la Darnița a trimis la Petrograd în calitate de conducător al unei delegații a respectivului Comitet. La propunerea Resortului Interne al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, a fost numit la 29 decembrie 1918 prefect al județului Făgăraș, funcție pe care a preluat-o pe data de 4 ianuarie 1919.

        Iar acum să revenim la documentul programatic de la Darniţa… La data de 13/26 aprilie 1917 se face cunoscut lumii manifestul voluntarilor ardeleni de la Darniţa, care spunea, printre altele: „Noi, Corpul Voluntarilor Armatei Române, ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi de naţiune română, de pe teritoriul monarhiei austro-ungare, foşti prizonieri de război în Rusia, noi care cu jertfa vieţii noastre suntem gata să intrăm în luptă pentru împlinirea idealului nostru, de a uni tot poporul, tot teritoriul românesc din monarhia austro-ungară în una şi nedespărţită Românie, liberă şi independentă (…) am dus luptă crâncenă nu numai noi, ci şi celelalte popoare subjugate ale monarhiei, la fel de democratice ca şi noi, cehii, slovacii, slovenii, sârbii, croaţii, rutenii şi italienii. Am suferit prigoniri şi martiriu, dar nu am putut ajunge la nici un rezultat, că ne-am lovit întotdeauna de zidul şovinismului brutal şi intolerant maghiar şi german.

        Ori împlinirea programului nostru democrat înseamnă satisfacerea deplină a dreptelor noastre cereri postulate, inerente oricărei democraţii adevărate, de viaţă liberă şi independenţă naţională, atât pe teren politic, cât şi cultural şi economic. Dar aceasta ar fi însemnat sfârşirea stăpânirii absolutistice şi reducerea la adevărata lui valoare a elementului maghiar şi german, care deşi în minoritate, voieşte să ne ţină în continuă scalvie economică, culturală şi naţională, să ne răpească ce avem mai scump, limba, cultura şi averea chiar, să ne impună cu sila limba şi cultura lor şi să-şi îmbogăţească micul lor capital numeric şi intelectual, prin membre rupte din carnea şi sângele neamurilor noastre, ca apoi pe ruinele naţiunilor înghiţite, să-şi zidească visul lor imperialist maghiar şi german pe toată întinderea Europei central şi sud-estice.

        Dar noi, ca şi celelalte popoare, aliatele noastre fireşti, ţinem din tot sufletul să nu ne lepădăm de naţiunea noastră, orice s-ar întâmpla. (…)Astăzi, când noi românii, ca şi celelalte neamuri subjugate, ne-am convins definitiv, că nouă ca români nu ne mai este posibilă existenţa în cadrele statului austro-ungar, noi care în limbă, în cultură, în structura socială şi în întreaga fiinţa noastră etnică şi politică, formăm un trup unic şi nedespărţit cu toate celelalte părţi constitutive ale naţiunei române, cerem cu voinţă nestrămutată încorporarea noastră la România liberă, pentru a forma împreună cu ea un singur stat naţional românesc, pe care îl vom zidi pe bazele celei mai înaintate democraţii.Pentru acest ideal, ne punem în cumpănă tot ce avem, viaţa şi averea noastră, femeile şi copiii noştri, viaţa şi fericirea urmaşilor noştri şi nu ne vom opri până nu vom învinge ori vom pieri.

      A fost o vreme când ne-am fi mulţumit, siliţi de împrejurări grele, şi numai cu o autonomie naţională, cu toate că o autonomie are îndreptăţirea de a fi numai pentru minorităţi, pe când în Austro-Ungaria noi suntem majoritatea: naţiunile nemaghiare şi negermane. Dar ne-am convins că în cadrele statului austro-ungar orice concesii, orice legi, fie cât de drepte, orice garanţii s-ar da, oricât de serioase s-ar părea, vor fi tot minciuni, care vor fi călcate în prima zi. Căci ar trebui, înainte de toate, să se schimbe firea celor două neamuri stăpânitoare, pentru ca ele să renunţe la visurile lor de hegemonie absolută şi de imperialism. Aceasta însă nu se va putea întâmpla până ce vor avea în mână puterea de stat, cu tot aparatul ei de armată, jandarmi, administraţie şi justiţie, până ce vor avea în spatele lor militarismul şi imperialismul german. Nu este ţară unde să existe atâtea legi atât naţionale, cât şi sociale, care să fie călcate cu atâta uşurinţă şi cinism, ca acolo. Legi frumoase s-au adus destule, dar nicicând nu s-au aplicat, ci totdeauna au fost eludate în favorul naţiunilor stăpânitoare şi a aristocraţiei de sânge şi de bani.

           Cerem deci încorporarea noastră la România liberă, în numele dreptului fiecărei naţiuni capabilă de viaţă şi în stare de a-şi hotărî singură soarta, de a-şi alege singură statul şi forma prin care voieşte să guverneze. (…) Dezmembrarea Austro-Ungariei ar însemna repararea în numele democraţiei, a marei nedreptăţi istorice ce s-a făcut popoarelor, prin încătuşarea lor de un tron sângeros şi de o împărăţie fără lege. Iar nedesmembrarea ei ar însemna că democraţia recunoaşte atotputernicia forţelor brutale şi confirmă ca just un trecut absolutist şi brutal. (…) Soarta noastră viitoare nu o poate hotărî în graniţele actuale un plebiscit. Teoreticeşte acesta ar fi îndreptăţit numai dacă nu ne-am mărgini să hotărâm numai asupra unei singure chestiuni ce ni se impune, ci ne-ar da deplină libertate să ne alegem noi înşine acele idei şi teze pe care voim să le hotărâm. În practică, se poate oare închipui un plebiscit între naţiunile subjugate, până ce vor exista cadrele actuale ale monarhiei, până ce naţiunile dominante vor putea dispune de tot aparatul puterii de stat? Dar aceasta ar însemna teroare, nu plebiscit; aceasta ar însemna renunţarea la orice aspiraţiune, ori moartea.Se poate închipui oare, în astfel de împrejurări astfel de garanţii, care să nu fie călcate şi eludate? (…)

         Protestăm energic în faţa lumii întregi, ca acele declaraţii să fie considerate ca exprimând părerea şi voinţa neamului românesc din Austro-Ungaria.Acea părere nu o exprimă laşii, ci o exprimă (…) istoria întregii noastre vieţi politice, începând cu venirea ungurilor în Europa, o exprimă răscoalele nenumărate ale ţăranilor noştri în contra asupritorilor de pământ, lege şi limbă, o exprimă revoluţia noastră de la 1848, cu miile ei de martiri şi eroi, o exprimă programele politice, sociale, ce le-am profesat în viaţă prin fapte, în scris şi cu vorba în Parlament şi în străinătate. (…) O exprimă acea mulţime fără nume a ţăranilor care sufăr şi tac, acele mii de fericiţi care au rupt cordoanele din Carpaţi şi s-au refugiat în România, unde au intrat în armată şi au murit, împăcaţi cel puţin că nu mor pentru un popor care i-a dispreţuit şi urât, ci pentru un ideal.O exprimă acele sute de spânzuraţi şi împuşcaţi, acele mii de noi condamnaţi care nu şi-au trădat idealul de frica baionetei.

În sfârşit, o exprimăm noi, foştii prizonieri de război, care îndată ce ni s-a dat putinţa am venit de bună voie la luptă şi la moarte.

        Noi, ofiţerii, aproape în totalitate aici, precum şi zecile de mii de soldaţi, acasă ţărani şi lucrători, fără multă carte, conştienţi de datoria lor naţională, noi care ne oferim braţul şi sângele nostru tânăr şi generos pentru întruparea idealului nostru.Sângele nostru nu se va vărsa în zadar. Credem ferm că între viitoarele state fericite, naţionale şi democratice, va fi şi România tuturor Românilor.Datoria fiecărei democraţii adevărate va fi să ne ajute şi pe noi ca şi pe toate popoarele subjugate, în interesul chiar al democraţiei.

Darniţa la 13/26 aprilie 1917. ”

         Redactarea textului s-a făcut după mai multe discuții preliminare, în sprijinul documentului venind și unele sugestii ale lui Octavian Goga. Prudenți, cei care au participat la redactare au încercat să nu deranjeze nici una dintre forțele revoluționare, care erau la acel moment în luptă pentru preluarea puterii după căderea regimului țarist. Documentul a fost redactat în patru exemplare, două în limba română și două în limba rusă. Documentul este un exemplu tipic al discursului românesc din perioada luptei pentru întregirea statului.

         Rațiunea și obiectivul unic al constituirii Corpului de Voluntari din Rusia a fost postulate ca fiind unirea poporului și teritoriului românesc din Imperiu cu România, idee susţinută fervent de medicul braşovean Pompiliu Nistor. O trecere în revistă a istoriei luptei de emancipare națională a românilor transilvăneni a fost inclusă dat fiind că documentul a fost adresat unor factori de decizie și popoare străine. Împrejurările au făcut ca să fie exprimată în text și „încrederea în sprijinul tinerei democrații rusești precum și în viitorul acesteia de a conduce la formarea unui stat protector al popoarelor oprimate din Monarhia Austro-Ungară”.

         Documentul s-a opus ideii de organizare a unei consultări prin plebiscit organizat în teritoriile autro-ungare, deoarece acesta ar fi fost viciat datorită deținerii de către națiunile dominante a întregii puteri. În privința declarațiilor de loialitate față de autoritățile de la Viena și Budapesta – stoarse de guvernul ungar sau cele exprimate de unii renegați, voluntarii și-au exprimat în text poziția ca acestea să fie considerate ca reprezentând voința românilor din Imperiu. În textul Declarației, a fost exprimat angajamentul voluntarilor români din Rusia de a continua să lupte cu arma în mână pentru realizarea unității nationale.

         Semnatarii au scos în evidență faptul că lupta românilor din Transilvania pentru înlăturarea jugului austro-ungar era o acțiune justă și au afirmat necesitatea destrămării Dublei Monarhii – caracterizată drept un stat anacronic, creat prin răpirea unor țări prin forță brutală și fără consimțământul națiunilor. Singura soluție fiind destrămarea Imperiului, toate popoarele componente ale respectivului stat, trebuiau conform semnatarilor, să se unească pentru a forma state independente. Pronunțându-se ferm pentru unirea cu patria-mamă, voluntarii urmau să se angajeze cu tot ce aveau până la victoria finală sau moarte.

         În numele dreptului la autodeterminare, aceștia s-au opus oricărei forme de existență în continuare a românilor în teritoriul Austro-Ungariei, convinși că drepturile românilor nu vor fi respectate. Suplimentar, prin memoriul-manifest a fost redactat și un protest împotriva măsurilor de opresiune adoptate de autoritățile austro-ungare. Finalizat într-o manieră optimistă, documentul a afirmat și credința în viitorul fericit, național și democratic al românilor într-o națiune a tuturor acestora.

Nicolae Uszkai

Va urma…